La 28 februarie 1933, prin Decretul Regal nr.468, se aprobă "Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene" având ca scop "să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor". Prin prevederile sale detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Acest moment este considerat data de naştere a protecţiei civile.
Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive - un fel de stat major în înţelesul actual, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei.
În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă. Se instituie centre de instrucţie de apărare pasivă la ministerele Aerului şi Marinei, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Educaţiei Naţionale, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Căilor Ferate precum şi la fiecare judeţ, municipiu şi oraş.
Protecţia populaţiei şi a valorilor materiale determină, în timpul războiului, necesitatea înfiinţării unor unităţi speciale de apărare pasivă. Unităţile de intervenţie aveau ca misiuni: prevenirea la timp a populaţiei despre apropierea atacului aerian inamic; camuflarea cât mai bine posibil a obiectivelor terestre de vederea aeronavelor; limitarea efectelor bombardamentelor inamicului; asigurarea ridicării şi îngrijirii răniţilor sau victimelor gazate; înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora; stingerea sau limitarea marilor incendii; ridicarea şi înlăturarea marilor dărâmături; repararea imobilelor avariate de incendii sau bombardamente; ridicarea de tabere pentru evacuaţi şi sinistraţi sau pentru adăpostirea materialelor. Tot în această lege se prevede introducerea "orei de apărare pasivă", săptămânală, în programele facultăţilor şi şcolilor de orice fel, instituţiilor şi stabilimentelor de stat sau particulare, societăţilor şi asociaţiilor.
La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului prin Instrucţiunile nr.440, se stabilesc structura organizatorică şi misiunile apărării pasive, luând fiinţă Comandamentul Apărării Pasive, cu rolul de a pregăti, îndruma, controla şi conduce toate operaţiile de apărare pasivă, precum şi de a instrui personalul de încadrare şi

 
populaţia pe baza legilor, regulamentelor, deciziilor ministeriale, ordonanţelor publice şi tuturor dispoziţiilor şi ordinelor privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului. Tot în 1943, ia fiinţă, Corpul Special de Intervenţie, destinat a interveni în centrele bombardate de inamic, pentru înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea lor, stingerea şi limitarea marilor incendii şi înlăturarea marilor dărâmături din întreprinderi, repararea imobilelor avariate de incendii şi bombardamente, construcţia de baracamente şi ridicarea de tabere pentru sinistraţi, evacuaţi şi materiale.
Prin decretul nr.24 din 17 ianuarie 1952, se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea "Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene", şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene în cadrul Ministerului de Interne, care era organizat în state majore de apărare locală antiaeriană la nivelul regiunilor, ca unităţi administrative, în raioane şi oraşe mari. În iarna anului 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al armei, care avea menirea de a pregăti şi perfecţiona cadrele şi personalul civil pentru diferite funcţii şi specialităţi în protecţia civilă.şapte ani mai târziu, unităţile şi formaţiunile de apărare locală antiaeriană trec din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului Apărării Naţionale.
În 1978 apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, atribuţiile acesteia fiind diversificate. în perioada următoare, acesteia i se asigură un nou cadru normativ, alte structuri organizatorice şi misiuni adecvate. Orientarea spre misiuni specifice la dezastre devine evidentă şi mai clară, totuşi, abia după anul 1990, acestea devin dominante.
În anii `80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populaţii pentru diferite situaţii de risc. S-au alcătuit planuri de protecţie şi intervenţie în situaţii complexe şi s-au desfăşurat numeroase exerciţii de apărare civilă. Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare armata şi, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană.

 
În decembrie 1989 un nou cadru de dezvoltare a fost creat. România era pe calea democraţiei. Condiţii noi, propice perfecţionării Apărării Civile, au fost create. România a ratificat pe 14 mai 1990, cele două Protocoale Adiţionale la Convenţia de la Geneva (august 1949), convenţie la care România a aderat în 1954.
În anul 1996, Parlamentul României adoptă "Legea protecţiei civile" L 106, o lege sintetică pe baza căreia s-a structurat protecţia civilă atât în plan departamental, cât şi local, cuprinzând cerinţele rezultate din studiul surselor de risc potenţiale de pe teritoriul României: cutremure de pământ, alunecări de teren, inundaţii, accidente şi avarii chimice, nucleare sau industriale, distrugeri de baraje hidrotehnice, etc., precum şi din confruntarea cu alte categorii de riscuri majore specifice sfârşitului de mileniu, unele cu efecte transfrontaliere. La 1 ianuarie 2001 Comandamentul Protecţiei Civile, organul de specialitate al Ministerului Apărării Naţionale până la acea dată, a trecut în subordinea Ministerului de Interne, păstrând aceleaşi caracteristici organizatorice. Din data de 15 Decembrie 2004 prin unificarea Grupului de Pompieri "Matei Basarab" cu Inspectoratul de Protecţie Civilă Olt s-a înfiinţat noua instituţie, INSPECTORATUL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ „Matei Basarab” AL JUDEŢULUI OLT.